„Mamă, ce încerci să faci? Simt când mă iubești, cum simt și când nu mă dorești. Tot ce faci, gândești și simți îmi transmiți și mie. Eu trăiesc prin tine și simt tot.”

Mă numesc Georgiana, sunt din orașul […], Dâmbovița, și vreau să vă povestesc cum mi-a trecut prin cap riscul abandonării propriului copil din pântece, ispitită să aleg mai degrabă străinătatea și dragostea partenerului meu de viață (cu care nu sunt încă căsătorită) și chiar cu riscul uciderii propriului copil.

În 2015 aveam 23 ani, prietenul meu 26, lucram amândoi în Spania într-o făbricuță. Relația noastră împlinise aproximativ 6 luni și intenționam să ne căsătorim.

În iunie am aflat că sunt însărcinată. Plănuiam să ne căsătorim, dar sarcina a „electrocutat” aceste planuri, deși în mod normal ar fi trebuit să le însuflețească. Prietenul mi-a spus să fac avort, că el dorește să muncească, de asta a venit în Spania, nu să aibă copii. Eu mi-am dorit copilul cu orice chip, chiar cu riscul despărțirii, cu care mă amenința.

Numai gândul avortului îmi provoca nesomn și neliniște, sentiment transmis de fiecare dată copilului meu, care, la rândul lui, parcă îmi răspundea agitației mele.

Multă vreme m-am luptat cu acest gând, trecând ușor prin stări de bucurie și tristețe, care alternau una cu alta, situații psihice nemaiîntâlnite până atunci de mine și pe care nu și le dorește nimeni. Parcă simțeam la ureche glasul copilului meu cum îmi zicea: „Mamă, ce încerci să faci? Simt când mă iubești, cum simt și când nu mă dorești. Tot ce faci, gândești și simți îmi transmiți și mie. Eu trăiesc prin tine și simt tot.”

De-a lungul primei perioade de sarcină, între lunile 1-4, în mintea meu se derulau diverse scenarii despre cum ar fi mai bine să acționez astfel încât să nu am repercusiuni imediate ori remușcări pe viață. Uneori mă gândeam să țin sarcina, să dau naștere copilului și ulterior să-l părăsesc ori să-l dau spre adopție, alteori să nu o țin, în ciuda tuturor implicațiilor de ordin medical, fiind conștientă permanent de brutalitatea metodelor de chiuretaj.

Știam că riscurile și procedura avortului nu erau explicate niciodată de niciun doctor ginecolog din lume în mod serios, și că, în timpul intervenției, personalul medical folosea întotdeauna limbajul medical de specialitate, care pentru un om obișnuit e ca ceva codificat, pentru a nu sensibiliza pacientele.

Câteodată simțeam nevoia să închid ochii la tot și să mă duc la ușa ginecologului, doar- doar voi scăpa de gura mamei, a partenerului și a prietenilor mei, care, brusc, au devenit dușmanii mei și ai copilului meu. Astfel, mi-am dat seama că, la greu, toată lumea mă părăsește, numai Dumnezeu și pruncul meu din pântece mă mai pot iubi.

În perioada următoare, am decis să mă informez temeinic înaintea vreunei posibile intervenții ginecologice. După documentarea de pe internet, am ajuns și la Spitalul […], Dâmbovița, unde auzisem că există un asistent social care face dacă e solicitat consiliere legată de problemele avortului. Eram curioasă, în principal, de implicațiile medicale ale chiuretajului, apoi de cele psihologice și morale.

După câteva ore de explicații teoretice, dar și a unor proiecții video, eu și mama mea (căci intenționat am luat-o și pe ea la spital), plângeam fără oprire, încremenite, pline de fiori, înțelegând nenumăratelor complicații, pe termen lung și scurt, la care sunt supuse femeile care aleg avortul, singura operație „oarbă” din lume.

Într-un cuvânt, am constatat că avortul este un adevărat pericol, chiar de moarte, și nu reprezintă niciodată o soluție, ci întotdeauna va reprezenta un eșec uriaș, atât medical, psihologic, cât mai ales moral. Aici am înțeles clar că pruncul este o persoană vie încă din prima clipă a fertilizării ovulului de către spermatozoid, o nouă ființă umană, înzestrată de Dumnezeu cu suflet din această clipă a zămislirii, și având cod genetic propriu și unic.

În urma acestei ședințe de consiliere, în care toate simțurile mele materne, până mai ieri adormite, parcă au fost puternic resuscitate, am înțeles pe loc că Dumnezeu m-a ales gazdă perfectă pentru micuțul meu oaspete, ce avea să mă iubească pe vecie și să-mi spună „mamă”.
Pentru prima dată în viață, mama mea s-a hotărât să facă o pocăință sinceră, conștientă fiind de trecutul ei avortiv, „bogat” din păcate.

Am plecat de la Spitalul […] fericită că am ales cea mai nobilă cale, aceea de a păstra sarcina cu orice preț, în ciuda ispitelor materiale de tot felul și de posibila pierdere a partenerului meu de viață, care nu s-a gândit o clipă la viitoarea lui familie, la mine ori la viitorul lui copil.

Azi, când pruncul meu s-a născut și când am realizat pe deplin că orice copil nenăscut este viință vie și că trebuie să trăiască, pot mărturisi cu mâna pe inimă faptul că cea mai mare realizare în viață este nașterea pruncului, apărarea drepturilor lui, ale femeii însărcinate și ale familiei, nucleul de bază al societății noastre.

Acum pot spune că trăiesc cel mai frumos sentiment uman – dragostea mamei pentru copilul ei, sentiment care îmi era necunoscut în timpul sarcinii. Mă implic cu dragoste și interes în toate campaniile pro-viață, pro-familie, precum și în inițiativele legislative care protejează viața copilului nenăscut și sprijinirea femeii în criză de sarcină, prin care am trecut și eu, chiar dacă nu știam cum se numește.

Georgiana, orașul […], Dâmbovița