Maria M., 22 ani, jud. Argeș
M-am conectat cu fetița mea imediat, deși atâta timp nu am acceptat-o. Dar ochii ei îmi spun că m-a și iertat!
09 ian 2021
Soțul și-a pierdut slujba în pandemie, iar eu nu mai aveam bursa, încheiasem studiile. Lucrurile care mi-au readus optimismul au fost susținerea familiei, vorbele bune și rugăciunea
În primăvara anului trecut, pe când aveam 21 de ani, cu toată precauția noastră, am rămas însărcinată. Nu cu primul, nici cu al doilea, ci cu al treilea copil.
A fost un șoc enorm pentru mine. Nu putea fi adevărat, de fapt, în primele săptămâni am tot amânat să cumpăr un test de sarcina. Îmi tot spuneam că poate e doar o dereglare hormonală. La vreo 5-6 săptămâni, mi-am făcut curaj și am luat un test. Îmi amintesc și acum cum îmi tremură mâna pe el și expresia îngrijorată a soțului meu.
Că să spun așa, eram supărată pe Dumnezeu și îl tot întrebam: de ce? De ce să îmi dea tot mie un copil, știind situația în care eram? De ce nu l-a trimis unei femei care așteaptă de atâta timp o mângâiere? Au fost niște săptămâni foarte grele, în care plângeam și mă rugăm pe ascuns, că să nu își dea seama apropiații ce se întâmplă.
Băiețelul meu avea pe atunci 2 ani jumătate și fetița 6 luni. Eu eram studentă în anul 3 și mă pregăteam să dau licența. Făceam naveta câte 3 ore pe zi până la facultate, dar oricum nu ajungeam decât la vreun sfert de cursuri din cauza copiilor.
Învățăm seara în timp ce legănam copiii pe picioare sau pe lângă ei când apucam. Trebuia să am note bune, fiindcă nu îmi permiteam să îmi pierd locul la buget, nici bursele pe care le luăm. Ele erau venitul nostru de baza.
Și pe lângă toate astea, trebuia să mai alcătuiesc și lucrarea de licență. Soțul meu lucra, pe salariul minim, cu o treime din bani pierduți pe navetă. Financiar ne era greu.
Cel mai greu îmi era însă să îmi asum public această sarcină. Îmi era rușine că voi fi arătată din nou cu degetul și acuzată că le distrug destinul acestor copii pe care i-am adus prea repede pe lume, cum mai pățisem înainte.
În ciuda faptului că soțul meu era lângă mine și îmi spunea că vom fi bine, eu nu simțeam asta. Eram epuizată fizic și mental, iar sarcina mea era una foarte toxică la început, cu multe momente în care pur și simplu cădeam din picioare.
Îmi doream cumva să se termine totul, să dau timpul înapoi și să găsesc o soluție. Totuși nu voiam să fac avort și mereu mă rugăm să scap de gândurile grele. În sinea mea nu-mi puteam omorî copilul, chiar dacă nu mă puteam conecta cu el.
Am decis apoi să mă axez pe licență, ca să uit de subiectul ăsta. Am reușit să o termin cu notă mare. Mi-am amânat cu un an planul de a mă înscrie la master și de a da examenul de titularizare.
Din vară a fost și mai greu financiar, fără facultate nu mai aveam nici bursele. Pe lângă asta, în toamnă, soțul a rămas și fără locul de muncă din cauza pandemiei. Am intrat în ceva datorii, însă acum ne revenim încet-încet. Sunt atât de fericită când văd pe frățiorii mai mari cum roiesc în jurul bebelușului!
Lucrurile care mi-au readus optimismul au fost susținerea familiei, vorbele bune și rugăciunea. Am început să simt că dacă Dumnezeu mi-a dăruit acest copil, a făcut-o cu un scop și mă va ajuta mereu în misiunea mea de părinte.
Acum bebelușa mea are o lună. Ca niciodată, am reușit să mă conectez cu ea din prima clipă. O tristețe mă apasă încă, când mă gândesc că atâta timp nu am acceptat-o. Mă uit la ea și îmi cer iertare, însă ochișorii ei veseli îmi dau impresia că m-a iertat deja!
A fost un șoc enorm pentru mine. Nu putea fi adevărat, de fapt, în primele săptămâni am tot amânat să cumpăr un test de sarcina. Îmi tot spuneam că poate e doar o dereglare hormonală. La vreo 5-6 săptămâni, mi-am făcut curaj și am luat un test. Îmi amintesc și acum cum îmi tremură mâna pe el și expresia îngrijorată a soțului meu.
Că să spun așa, eram supărată pe Dumnezeu și îl tot întrebam: de ce? De ce să îmi dea tot mie un copil, știind situația în care eram? De ce nu l-a trimis unei femei care așteaptă de atâta timp o mângâiere? Au fost niște săptămâni foarte grele, în care plângeam și mă rugăm pe ascuns, că să nu își dea seama apropiații ce se întâmplă.
Băiețelul meu avea pe atunci 2 ani jumătate și fetița 6 luni. Eu eram studentă în anul 3 și mă pregăteam să dau licența. Făceam naveta câte 3 ore pe zi până la facultate, dar oricum nu ajungeam decât la vreun sfert de cursuri din cauza copiilor.
Învățăm seara în timp ce legănam copiii pe picioare sau pe lângă ei când apucam. Trebuia să am note bune, fiindcă nu îmi permiteam să îmi pierd locul la buget, nici bursele pe care le luăm. Ele erau venitul nostru de baza.
Și pe lângă toate astea, trebuia să mai alcătuiesc și lucrarea de licență. Soțul meu lucra, pe salariul minim, cu o treime din bani pierduți pe navetă. Financiar ne era greu.
Cel mai greu îmi era însă să îmi asum public această sarcină. Îmi era rușine că voi fi arătată din nou cu degetul și acuzată că le distrug destinul acestor copii pe care i-am adus prea repede pe lume, cum mai pățisem înainte.
În ciuda faptului că soțul meu era lângă mine și îmi spunea că vom fi bine, eu nu simțeam asta. Eram epuizată fizic și mental, iar sarcina mea era una foarte toxică la început, cu multe momente în care pur și simplu cădeam din picioare.
Îmi doream cumva să se termine totul, să dau timpul înapoi și să găsesc o soluție. Totuși nu voiam să fac avort și mereu mă rugăm să scap de gândurile grele. În sinea mea nu-mi puteam omorî copilul, chiar dacă nu mă puteam conecta cu el.
Am decis apoi să mă axez pe licență, ca să uit de subiectul ăsta. Am reușit să o termin cu notă mare. Mi-am amânat cu un an planul de a mă înscrie la master și de a da examenul de titularizare.
Din vară a fost și mai greu financiar, fără facultate nu mai aveam nici bursele. Pe lângă asta, în toamnă, soțul a rămas și fără locul de muncă din cauza pandemiei. Am intrat în ceva datorii, însă acum ne revenim încet-încet. Sunt atât de fericită când văd pe frățiorii mai mari cum roiesc în jurul bebelușului!
Lucrurile care mi-au readus optimismul au fost susținerea familiei, vorbele bune și rugăciunea. Am început să simt că dacă Dumnezeu mi-a dăruit acest copil, a făcut-o cu un scop și mă va ajuta mereu în misiunea mea de părinte.
Acum bebelușa mea are o lună. Ca niciodată, am reușit să mă conectez cu ea din prima clipă. O tristețe mă apasă încă, când mă gândesc că atâta timp nu am acceptat-o. Mă uit la ea și îmi cer iertare, însă ochișorii ei veseli îmi dau impresia că m-a iertat deja!