Eugen Nistor
Când știi ce e bine, nu mai contează circumstanțele
04 oct 2022
Nu a contat nimic din afară, din circumstanțe. Pur și simplu nu ne-am gândit nicio clipă că am putea să nu-l avem pe EL.
Anii ’80. Gri în București. Gri și în sufletul meu. Eram în liceu, deprimat, cum sunt adolescenții atunci când nu au un iubit sau o iubită.
Și bărbații plâng uneori... Ei bine, țin minte și acum: Eram pe Bd. Magheru, în mulțimea grăbită, când gândurile negre mi-au dat târcoale și CEVA a umplut paharul. Lacrimile au început să-mi curgă șiroaie pe obraz. Nu știu dacă mergeam plângând sau plângeam mergând... Acel ceva, prea mult, de nesuportat, nu era faptul că nu voi avea niciodată aproape un suflet pereche. Consecința acestuia, însă, mă copleșea ca o condamnare la moarte: Înseamnă că NU VOI AVEA NICIODATA UN COPIL!!!
Și filmul se derulează mai departe spre anul 1984.
Eram colegi de grupă. Chiar și numele de familie coincideau. Părinții noștri erau evident foarte mândri că vor avea câte un medic in familie. Poate se și gândeau uneori: „O să avem cine să ne îngrijească, dacă vom avea nevoie la bătrânețe”.
Legătura noastră s-a înfiripat ca o prietenie între colegi. Pe atunci nu știam dacă asta era iubire. Mi-am dat seama că a devenit iubire abia atunci când eram pe punctul să o pierd.
Revin: Stăteam alături în amfiteatru. Ne ajutam cu notițele de la cursuri. Mai ne și tachinam. Chiar ne tachinam bine de tot. Ea era si geloasă uneori.
Mergeam la multe filme împreună. Filme de artă, nu de consum. Cinematecă. Uneori au fost și 3 filme intr-o zi.
Am fost la țară, la părinții ei, apoi și într-o zonă de dealuri cu livezi în Vâlcea, la bunicii ei.
Munceam ca nebunii, dar o făceam cu pasiune. Voiam să se vadă niște rezultate. Până și aici era un scop, o finalitate... Vă aduceți aminte? „Nu voi avea niciodată un copil.”
A devenit mai comod sa ne mutăm împreună. Împreună, am descoperit ce înseamnă sexul. Încercam să ne protejăm. De fapt, foloseam antica metodă a calendarului. Și, totuși, la un moment dat, a apărut EL! Primul nostru născut.
Nu a contat că părinții noștri deja se cunoșteau. Nu a contat că pe atunci era interzis și pedepsit avortul. Se găseau soluții tăcute, mai ales că eram studenți la Medicină. Nu a contat că ea și părinții ei era credincioși. Tatăl ei chiar habotnic.
Ai mei erau mai mult decât liber-cugetători. Erau atei.
Nu au contat toate acestea și nu a contat nimic din afară, din circumstanțe. PUR ȘI SIMPLU NU NE-AM GÂNDIT NICI O CLIPĂ CĂ AM PUTEA SĂ NU-L AVEM PE EL.
Vreau să spun că, atunci când știi ce e bine, nu mai contează circumstanțele.
Însă eram studenți în anul 3. Nu eram nici căsătoriți. Eram întreținuți de părinți. Dar, atunci când știi cine ești și ce-ți dorești, orice altceva nu mai contează.
Te pot ajuta cei apropiați sau nu. Te pot ajuta alții, providențiali sau nu, dar nimeni nu ți se poate pune în cale... Știți vorba aceea: „Dacă știi DE CE, va apărea și CUM”?
Poate ca lumea de azi are prea mult confort, prea multe alternative, prea mult consum, prea multă sminteală. Prea multă libertate greșit înțeleasă, ce ne poate arunca în haos. Cred că avem nevoie de echilibru, de „7 ani de acasă”, de bun simț și de legi simple, naturale.
Pentru noi ar fi existat o mulțime de alternative, DAR de fapt nu a existat nici o alternativă la a nu-l avea pe EL. Mulțumesc cui vreți voi că nu am vrut să găsim „alternative” la asta. Cum ar fi fost, cine și ce am fi fost, dacă ne-am fi gândit „să aranjăm cumva, undeva cu cineva”???
Și să vă mai spun ceva. S-a demonstrat de către psihologi și economiști comportamentali: Când omul are prea multe informații, se blochează, când are prea multe opțiuni, le respinge pe toate, se retrage în refuz, negație, pasivitate sau minima rezistență.
Poate avortul ar fi fost mai rapid, dar cu siguranță nu ar fi fost cea mai bună variantă. Ba eu sunt convins că ar fi fost cea mai proastă.
Pur si simplu, nu înțeleg cum a putut să apară ceva atât de nenatural în evoluția umana.
Azi îi sunt infinit recunoscător primei mele soții pentru cei 3 copii pe care îi avem împreună. Nu-mi pot imagina cum ar fi fost familia noastră fără Adrian, Cristi și Alexandra. Despre fiecare dintre ei aș putea să vă povestesc ore în șir. Ore de bucurie și mulțumire.
Fiecare dintre ei este o minune. „Dumnezeu nu face rebuturi”, se spune. Fiecare este pentru noi, părinții, și chiar pentru lume, o lecție de trăit și o lecție de învățat. Iar eu sunt extraordinar de norocos să îi am.
Nu pot pretinde că automat, ceva mi se cuvine, dar mă străduiesc permanent să îi merit!
***
P.S. Citeam mai demult despre CEA MAI SCURTĂ POVESTIRE DIN LUME
Se spune că Ernest Hemingway a scris odată cea mai scurtă povestire din lume. Una alcătuită în limba engleză din numai șase cuvinte și care putea face oamenii să plângă.
Traducerea în limba română ar suna așa: „De vânzare: Pantofi de copil. NICIODATĂ PURTAȚI.”
Nu aș fi putut da niciodată acest anunț...
Și bărbații plâng uneori... Ei bine, țin minte și acum: Eram pe Bd. Magheru, în mulțimea grăbită, când gândurile negre mi-au dat târcoale și CEVA a umplut paharul. Lacrimile au început să-mi curgă șiroaie pe obraz. Nu știu dacă mergeam plângând sau plângeam mergând... Acel ceva, prea mult, de nesuportat, nu era faptul că nu voi avea niciodată aproape un suflet pereche. Consecința acestuia, însă, mă copleșea ca o condamnare la moarte: Înseamnă că NU VOI AVEA NICIODATA UN COPIL!!!
Și filmul se derulează mai departe spre anul 1984.
Eram colegi de grupă. Chiar și numele de familie coincideau. Părinții noștri erau evident foarte mândri că vor avea câte un medic in familie. Poate se și gândeau uneori: „O să avem cine să ne îngrijească, dacă vom avea nevoie la bătrânețe”.
Legătura noastră s-a înfiripat ca o prietenie între colegi. Pe atunci nu știam dacă asta era iubire. Mi-am dat seama că a devenit iubire abia atunci când eram pe punctul să o pierd.
Revin: Stăteam alături în amfiteatru. Ne ajutam cu notițele de la cursuri. Mai ne și tachinam. Chiar ne tachinam bine de tot. Ea era si geloasă uneori.
Mergeam la multe filme împreună. Filme de artă, nu de consum. Cinematecă. Uneori au fost și 3 filme intr-o zi.
Am fost la țară, la părinții ei, apoi și într-o zonă de dealuri cu livezi în Vâlcea, la bunicii ei.
Munceam ca nebunii, dar o făceam cu pasiune. Voiam să se vadă niște rezultate. Până și aici era un scop, o finalitate... Vă aduceți aminte? „Nu voi avea niciodată un copil.”
A devenit mai comod sa ne mutăm împreună. Împreună, am descoperit ce înseamnă sexul. Încercam să ne protejăm. De fapt, foloseam antica metodă a calendarului. Și, totuși, la un moment dat, a apărut EL! Primul nostru născut.
Nu a contat că părinții noștri deja se cunoșteau. Nu a contat că pe atunci era interzis și pedepsit avortul. Se găseau soluții tăcute, mai ales că eram studenți la Medicină. Nu a contat că ea și părinții ei era credincioși. Tatăl ei chiar habotnic.
Ai mei erau mai mult decât liber-cugetători. Erau atei.
Nu au contat toate acestea și nu a contat nimic din afară, din circumstanțe. PUR ȘI SIMPLU NU NE-AM GÂNDIT NICI O CLIPĂ CĂ AM PUTEA SĂ NU-L AVEM PE EL.
Vreau să spun că, atunci când știi ce e bine, nu mai contează circumstanțele.
Însă eram studenți în anul 3. Nu eram nici căsătoriți. Eram întreținuți de părinți. Dar, atunci când știi cine ești și ce-ți dorești, orice altceva nu mai contează.
Te pot ajuta cei apropiați sau nu. Te pot ajuta alții, providențiali sau nu, dar nimeni nu ți se poate pune în cale... Știți vorba aceea: „Dacă știi DE CE, va apărea și CUM”?
Poate ca lumea de azi are prea mult confort, prea multe alternative, prea mult consum, prea multă sminteală. Prea multă libertate greșit înțeleasă, ce ne poate arunca în haos. Cred că avem nevoie de echilibru, de „7 ani de acasă”, de bun simț și de legi simple, naturale.
Pentru noi ar fi existat o mulțime de alternative, DAR de fapt nu a existat nici o alternativă la a nu-l avea pe EL. Mulțumesc cui vreți voi că nu am vrut să găsim „alternative” la asta. Cum ar fi fost, cine și ce am fi fost, dacă ne-am fi gândit „să aranjăm cumva, undeva cu cineva”???
Și să vă mai spun ceva. S-a demonstrat de către psihologi și economiști comportamentali: Când omul are prea multe informații, se blochează, când are prea multe opțiuni, le respinge pe toate, se retrage în refuz, negație, pasivitate sau minima rezistență.
Poate avortul ar fi fost mai rapid, dar cu siguranță nu ar fi fost cea mai bună variantă. Ba eu sunt convins că ar fi fost cea mai proastă.
Pur si simplu, nu înțeleg cum a putut să apară ceva atât de nenatural în evoluția umana.
Azi îi sunt infinit recunoscător primei mele soții pentru cei 3 copii pe care îi avem împreună. Nu-mi pot imagina cum ar fi fost familia noastră fără Adrian, Cristi și Alexandra. Despre fiecare dintre ei aș putea să vă povestesc ore în șir. Ore de bucurie și mulțumire.
Fiecare dintre ei este o minune. „Dumnezeu nu face rebuturi”, se spune. Fiecare este pentru noi, părinții, și chiar pentru lume, o lecție de trăit și o lecție de învățat. Iar eu sunt extraordinar de norocos să îi am.
Nu pot pretinde că automat, ceva mi se cuvine, dar mă străduiesc permanent să îi merit!
***
P.S. Citeam mai demult despre CEA MAI SCURTĂ POVESTIRE DIN LUME
Se spune că Ernest Hemingway a scris odată cea mai scurtă povestire din lume. Una alcătuită în limba engleză din numai șase cuvinte și care putea face oamenii să plângă.
Traducerea în limba română ar suna așa: „De vânzare: Pantofi de copil. NICIODATĂ PURTAȚI.”
Nu aș fi putut da niciodată acest anunț...