101 femei fericite au ales viața copiilor lor

Iulia Andrada, 26 de ani

„Cum voi mai putea vreodată să privesc acele flori dacă eu îi resping acest drept unui suflet pe care Dumnezeu îl trimite pe lume?”

29 iul 2019

Sora mea mai mică a fost salvatoarea copilului pe care voiam să-l avortez la presiunea rudelor și tatălui acestuia. Cu forța ei interioară, a ținut loc de tată pentru acest copil, pe care eu l-am născut la cinci luni și jumătate de sarcină cu șanse minime de supraviețuire.

Medicii nu-mi dădeau șanse de a rămâne gravidă ușor. Nici nu voiam. Am avut niște probleme de sănătate, o anexită pe partea stângă, am făcut niște investigații și am primit vestea „bună” că nu pot să rămân însărcinată decât urmând tratamente. Atee, indiferentă față de tot ce înseamnă Dumnezeu, m-am bucurat. Nu m-am protejat niciodată.

După câțiva ani m-am încurcat cu cineva. Voia copii. Eu nu voiam. Știam că nu am cum. Uneori mă gândeam că, dacă prin absurd aș rămâne însărcinată, aș avorta în clipa următoare.

Era luna iunie. Îmi întârziase ciclul. Nu mi-a păsat. Nu era ceva nou sub soare. Însă iubitul meu m-a surprins cu un test de sarcină.

– Hai, fă-l! Poate ești...
– Nu-s. N-am cum. Io-l fac, dar lasă entuziasmul!
– Dacă ești gravidă, rămânem împreună. Dacă nu, ne despărțim. La câte prostii faci... zice el.

Am intrat în baia unui birt, am citit instrucțiunile indiferentă, știam rezultatul. Abia așteptam să mă despart de prietenul meu. Voiam să fiu liberă. Am respectat indicațiile, am acționat în consecință, iar liniile roșii au fost vizibile instantaneu.
„NU SE POATE! IMPOSIBIL! NU ARE CUM! NU POT FI ÎNSĂRCINATĂ!” repetam întruna. „Ce mă fac acum? Cum ies afară? Ce-i spun ăstuia? Ce le spun alor mei? Mă vor ucide! Vai! Nu recunosc nimic! Ies afară și voi spune că nu-s gravidă! Între timp, voi merge să avortez.”

În gândurile mele, ticluiam un plan ca să scap de „povară”. N-a funcționat nimic, căci iubitul meu mi-a cerut testul, voia să se asigure că nu îl mint. Era extrem de fericit când a aflat. Eu nu. Eu știam ce voi face. Îi voi spune că am pierdut sarcina. Voi inventa un accident. Nu le voi spune nimic alor mei decât atunci când „scap”.
Zilele treceau, iar tatăl copilului m-a agresat fizic.

Atunci am decis să pun capăt relației cu el, iar el, drept răzbunare, a venit în casa noastră și le-a spus tuturor că sunt gravidă. Probabil a făcut asta cu scopul ca părinții mei să mă alunge, iar el să fie singura mea scăpare. Întâmplarea a făcut ca sora mea, care este foarte credincioasă, să fie acasă. Eu stăteam în Alba Iulia pe vremea aceea, iar sora mea stătea în Arad.

Chipurile alor mei erau întunecate, mi se reproșau vrute și nevrute, eu plângeam, voiam să mor odată cu „sarcina asta nedorită”. În tumultul acelor gânduri și trăiri, sora mea apare și, cu o față senină și caldă, îmi urează:

– Felicitări! Felicitări, draga mea! Vei fi mamă! Slavă lui Dumnezeu!

Aceea a fost clipa în care a lucrat în mine Dumnezeu. Mi s-a declanșat instinctul matern. Simțeam nevoia să protejez, să alint, să dezmierd. Era o fericire inexplicabilă, plângeam de fericire. În fața ochilor mei se rulau imagini cu mine, fiind mamă, alăptând și schimbând scutece. Și era bucurie. Bucuria se împletea cu nerăbdare. M-am împăcat cu tatăl copilului.

Am mers cu sora mea la prima ecografie. I-am ascultat bătăile inimii. A fost atât de emoționant! Însă prietenii, părinții, rudele mele, toți cunoscuții îmi spuneam să avortez: Ce voi face? Cum voi face? Mai am timp ca să fac copii, acum sunt tânără. Chiar dacă muncesc, chiar dacă studiez, nu este momentul pentru a avea copii.

Și m-am lăsat purtată de iluziile dulci ale celor care mă hrăneau cu minciuni deșarte. Îmi mângâiau orgoliul, mă făceau să vreau totul pentru mine, să lupt pentru mine, să evoluez. Eram atât de naivă! M-am gândit și răzgândit de zeci de ori. Simțeam singurătate, simțeam neputință, simțeam durere.

Eram criticată, bătută, insultată de tatăl copilului, care își schimbase între timp părerea despre sarcină. Eram copii și nepricepuți. Nu cunoșteam sensul vieții, profitam unul de celălalt în moduri macabre. Atâta știam. Într-un final, sora mea m-a pus în contact cu Anamaria Jitea, cea care se ocupa de salvarea copiilor nenăscuți. Un erou necunoscut, un nume nemediatizat, dar un soldat adevărat, real, curajos, care s-a jertfit până la epuizare pentru a birui moartea. Au urmat discuții telefonice interminabile cu ea, deoarece ea era în Arad.

Apoi am stabilit o întâlnire cu Sandu Covaciu și o doamnă, oameni la fel de luptători din Alba Iulia. Aparent mă linișteam. Renunțam la gândul avortului. Dar nu de tot. Sora mea a simțit conflictul lăuntric, astfel că de fiecare dată mă acompania la lucru și mă aștepta să ies de acolo. Într-o seară, i-am spus răutăcios:

– Nu te mai chinui. Oricum nu vei avea niciun nepoțel. Îl voi scoate din mine și din mintea ta cât de curând. Nu merită să aibă o așa mamă.

Atunci am văzut-o pe sora mea plângând amarnic cu icoana în brațe. După câteva ore, mi-a spus că până în ziua în care voi decide să merg în fața unui preot să mărturisesc că nu voi curma viața acelui suflet care se zămislește în pântecele meu, nu va bea decât apă și va mânca doar pâine. Am zâmbit tâmp, credeam că glumește. Dar zilele treceau și ea se scurgea pe picioare. A treia zi, ea pleca la Mănăstirea Măgura. Eu am rămas singură. A avut loc iarăși o altercație gravă între mine și prietenul meu, în urma căreia am programat avortul. Luni la ora 16:00. Eram în trei luni.

Niciodată nu am plâns mai amarnic decât în zilele acelea. Plângeam mângâindu-mi pântecele, gândindu-mă la ce voi face. Mă priveam în oglindă și îmi reproșam lașitatea, mă jigneam și mă loveam cu palma peste față. Îmi doream copilul, dar nu puteam să mă jertfesc într-atât încât să îmi împart toate zilele vieții mele cu el. Era și tatăl lui, care mă teroriza psihic, nu aveam niciun suport emoțional. Mi-era teamă de stigmatizarea celorlalți, nu voiam să fiu numită mamă singură, mai bine mama unui copil ucis, credeam eu.

Duminică seară, mi-am așternut fața plânsă în perna care era deja înmuiată în lacrimi și am ațipit. Am visat cum îmi ucid copilul, cum țâșnește sânge din inima mea și din pântecele meu. Am văzut capul unui copil ucis aruncat într-o pungă de gunoi albastră, iar eu plângeam. Plângeam în vis, plângeam în realitate.

Dimineața, când am ridicat capul de pe pernă, am zărit o tufă plină de trandafiri galbeni pe geam. Soarele ardea intens și razele lui îmi mângâiau mâinile. Simțeam pace. Privind la tufa de trandafiri, mi-am spus:

– Cum voi mai putea vreodată să privesc acele flori dacă eu îi resping acest drept unui suflet pe care Dumnezeu îl trimite pe lume?! Orice ar fi, eu nu voi avorta. Orice ar fi!
Și, de atunci, viitorul a început să sune a pace și a liniște.

Acela a fost începutul doar. Eu nu știam că drumul cel bun atrage foarte multe greutăți și că izbânda nu e despre cei care câștigă, ci despre cei care nu se dau bătuți.
După două săptămâni, într-o după amiază de luni, aflându-mă la muncă, simt durere intensă în zona vaginului. Apoi simt că ceva se întâmplă, ceva nu merge bine. Instinct de mamă... constat că ceva curge, durerea se intensifică, sângele țâșnește. Eram la muncă. Colegii cheamă de urgență ambulanța. Se constată ce am. Aveam febră, tensiune. De toate.

Sunt dusă de urgență la Spitalul Județean de Urgență Alba Iulia. Sunt preluată rapid, mi se iau analize și se concluzionează: chiuretaj. Sângerarea e abundentă. Este periculos pentru viața mamei. Avort. Nu se mai poate continua. E grav.

Chin, durere, lacrimi. Cum se poate așa ceva?! După atâtea lupte cu toți demonii care mă năpădeau ca să ucid, cum se poate?! Mă certam cu Dumnezeu: „Nu se poate, Doamne! Te rog, fă o minune!” Era prima dată când mă rugam cu disperare. Am vorbit la telefon cu Sandu Covaciu, cel care se ocupa de „cazul meu”, care lupta alături de mine pentru ca odorul meu să aibă șansa să vadă lumina zilei. Mi-a spus că, personal, cunoaște un astfel de caz. Să nu renunț. Că acest copil e o minune, că trebuie să-l păstrez, să fiu fermă și să am nădejde în Dumnezeu, căci la El „imposibilul devine posibil”.

Aripile de mamă au prins curaj iar. Mă agățam de Dumnezeu într-un stil naiv, lipsită de apărare. Spre seară, în jurul orei 18:00, medicul mă vizitează. Îmi spune că dimineața, foarte devreme, „scapă de problemă”.

– Nu. Nu vreau să avortez, domnule doctor!
– Domnișoară, sunteți inconștientă? Vreți să muriți? Vreți un copil cu probleme?
– Asta e, domnule doctor. Nu am curaj să ucid.

Medicul căsca ochii. Dumnezeu, însă, mie îmi lărgea inima. Alături de mine aveam oamenii lui Dumnezeu. Hemoragia s-a oprit, durerea nu a mai durat mult. Zilele treceau, iar cu tatăl copilului m-am certat din nou.

1 decembrie 2013. Febră mare: 40 cu 3. Au început durerile. Mă dureau burta, capul, corpul, totul. Am fost trimisă de urgență la spital. Iar! De data aceasta, însă, a fost diferit. Fiind 1 decembrie, am fost superficial consultată, toată lumea era grăbită să petreacă, era Ziua Națională a României.

Unchiul meu avea nevoie urgentă de mine în Arad pentru niște semnături. Așa că, sunându-mă, îi spun că sunt lăsată în spital la Alba Iulia, nimeni nu vede de mine, sunt singură și părăsită și mă dor toate. Nu găseam nimic bun, totul era întunecat și sumbru. Unchiul îmi garantează că a doua zi vine personal după mine și mă duce la Arad, iar ulterior mă va programa la un consult ginecologic, ca să depistăm care este problema.

Zis și făcut. Ajung în Arad, unde sunt dusă să semnez acele acte urgente, apoi merg spre locuința unde stă sora mea, cea care a luptat pentru copilaș. Mă zbat cu durerea. Nici acum nu știu dacă toate durerile nașterii sunt așa sau doar ale mele erau atât groaznice. Mă zvârcoleam în pat și nu mai puteam. Copilul se mișca întruna, parcă voia să mă avertizeze ce urmează să se întâmple. În disperarea aceea, am luat icoana cu Maica Domnului și Pruncul. Acela a fost primul meu strigăt înălțat spre Maica tuturor. Am sărutat-o si cu lacrimi în ochi am zis așa:

– Maică, Măicuța mea, te rog, te implor, ajută-mă! Măicuță a lui Dumnezeu, ia de la mine durerea asta mare!

Atunci, Maica Domnului, grabnic m-a ajutat. În secunda următoare mi s-a rupt apa și m-am văzut la Maternitate, întâmpinată de un medic care nu înțelegea ce mi se întâmplă, ce simt. Punându-mă pe masa de naștere, doamna doctor se minunează. Copilul ieșea, se vedea cu ochiul liber. Am intrat într-o altă sală de nașteri de urgență, iar acolo dădeau năvală medici, asistente, infirmiere, de toate. Eram îngrozită, nu reușeam să înțeleg că voi naște în curând. Plângeam și suspinam. Eram tare speriată și mă gândeam întruna că bebelușul va muri. Nu voiam. Mă gândeam că sunt singură. Sora mea plângea pe holurile maternității auzindu-mi strigătele. Se ruga permanent și simțeam asta, deoarece copilul încă mișca în pântece, iar eu nu îmi pierdeam cunoștința.

Discuție între medici și mine:

– Da' cât ai?
– Cinci luni și un pic.
– Și ce ai pățit?
– Nu știu. Nu mă mai întrebați. Mă doare. Ajutați-mă!
– Trebuie tăiată. Nu are cum să împingă. Îl va omorî! spune un medic către doamna doctor care m-a preluat.
– Împinge acum!

Am împins de câteva ori. Ultima oară am auzit un scâncet de copilaș. Apoi se făcu liniște. Mi-am pierdut cunoștința pentru un minut. Când mi-am revenit, auzeam medicii:

– 1, 2, 3! 1, 2, 3! Nu putem. Trece 980! Să vină de sus! Ce face mămica?

Întrebam ce face copilul. Mereu.

– A murit, a murit? Spuneți-mi adevărul! Mai trăiește?

Evitau cu toții răspunsul. Eu plângeam de durere și neputință. Mă trezesc dusă într-un salon. Eram neputincioasă. Îmi era sete, extrem de sete. Ceream apă. Sora mea era lângă mine. Și acum plâng scriind. Îmi tampona buzele cu apă.

– Nu te teme, roagă-te! Are Dumnezeu grijă!, îmi zicea.

Avea 17 ani pe vremea aia. Ea făcea pe tăticul. Plâng și acum când îmi amintesc. Voiam să îmi văd copilul, dar nu mi s-a permis. Ca să nu intru în stare de șoc, spuneau. Nu puteam să intru în altă stare, șocul era mare oricum. Eram fericită, pe de-o parte, pentru că eram mamă, însă speriată, pentru că mi-era teamă să nu rămân fără el.

Doamna doctor, foarte rezervată, a venit să vadă cum sunt. A zis că copilul e la Pediatrie, la Terapie Intensivă și că nu sunt multe șanse de viață. Doar Dumnezeu poate face o minune. Aceste cuvinte erau ca niște ecouri care umpleau golul inimii mele: „Doar Dumnezeu poate... doar El... O minune; Dumnezeu face minuni... Roagă-te!"

A doua zi reușesc să-mi văd odorul. O asistentă mă îndrumă încotro s-o iau. Am intrat sfioasă, era ca și cum aș fi fost la prima întâlnire cu cel mai important bărbat din viața mea, care urmează să mă conducă spre Mântuire. Pășesc încet, pe vârfuri, nu voiam să-i sperii suflul. Ajunsă în fața incubatorului, văd un omuleț cât o sticlă de ulei de mare. Era intubat. Plin de branule, fire, aparate și aparaturi. Ochii închiși, o seringă alături de el care întrecea dimensiunea capului și a abdomenului. Cum era posibil să fie așa? Nu am văzut, nici nu am auzit de așa ceva. Este ireal!

Țipam înăbușit în inima mea. Lacrimile erau de neoprit, nu le mai puteam ascunde, au erupt, îmi curgeau șiroaie pe obraji. Plângeam ca un copil, în genunchi, în fața sticlelor reci care împrejmuiau trupușorul firav al sufletului căruia i-am dat viață.

Simțindu-mi durerea, copilul a început a plânge și el. La el, însă, efortul a fost supraomenesc, căci nu avea forță nici să respire, darămite să și plângă. Atunci a intrat în stop cardio-respirator, aparatele au început să țiuie, iar eu m-am speriat, ceream ajutor. Sala s-a umplut de medici și de infirmiere, unii dintre ei mă priveau acuzator, ca pe singura responsabilă de acele probleme de sănătate ale copilului. Simțeam vina oricum, iar asta durea și mai mult.

Știam că eu sunt vinovată pentru durerea lui. Mi s-a spus că va muri. Dar nu puteam crede asta. „Dumnezeu face minuni! Face minuni! Crede doar! Crede, Iulia! Crede cât pentru toată viața de până acum în care n-ai crezut. Crede! Face minuni! Crede!”

După două zile, doctorița care m-a ajutat să nasc mă caută:

– Vreau să îți zic adevărul. Copilul tău a cântărit 750 grame, dar am fost nevoită să-l trec în acte cu 989 grame. El a intrat în stop cardio-respirator de îndată ce a părăsit pântecele tău, iar dacă nu treceam această greutate fictivă, ar fi fost considerat avorton și nu l-ar fi resuscitat nimeni. După ce a fost stabilizat cât de cât, i-am făcut botezul. Sper să înțelegi că a fost urgent. Sunt slabe șanse să trăiască. Pregătește-te pentru orice. Dar roagă-te! Rugăciunea mamei este puternică.

Am început să mă rog. Așa cum știam. David aduna viața gram cu gram. S-a agățat de un fir de viață și nu i-a mai dat drumul. Mureau bebelușii lângă el, unii mai mari, alții mai bolnavi. Eu dormeam cu teama ca dimineața când mă trezesc să nu îmi mai găsesc copilul în viață. L-am ținut în brațe după o lună de zile în care l-am privit ca și cum aș privi la un televizor. A fost foarte emoționant să-i simt căldura trupului. Era ca un vis. Trebuia să-l țin precaut, căci de trupușorul lui micuț atârnau o grămadă de fire și tuburi. Îl vizitam din trei în trei ore. Uneori zâmbea, alteori dormea... Îi spuneam să nu îi fie teamă, să lupte pentru mine. Că eu îl aștept oricât, că sunt alături de el și nu îl mai părăsesc. I-am pus alături pe Sfântul Stelian, pe Măicuța Domnului și l-am lăsat în grija lor.

După trei luni am ieșit din maternitate cu mai mult de zece diagnostice. Retinopatie de gradul III, risc de hidrocefalie, displazie de șold, aorta mică, absența unor șanțuri pe creier, plămâni nedezvoltați etc. Mi-a fost teamă de o astfel de responsabilitate, dar nu mai puteam da înapoi. În lupta lui pentru viață trebuia să îi fiu partener.

Așa că am luat-o de la zero într-un oraș străin, abandonați de tatăl lui și săraci. După ce a fost botezat corespunzător, Sfânta Împărtășanie a început să-i fie leac. Pe lângă zecile de vitamine, medicamente și controale, a venit și Împărtășania. Eu nu înțelegeam ce e Ea, dar Părintele care l-a botezat pe David îmi spunea că Acela este leacul. Iar eu am crezut. Și îl duceam. Credeți-mă, nu a fost dată lăsată de la Dumnezeu în care să se împărtășească, iar apoi să nu evolueze ceva la el. Se minunau medicii de progresul lui, mă minunam și plângeam și nu pricepeam cum e posibil. Medicii rămâneau muți, eu nu puteam să explic. „Dumnezeu, doamnă, Dumnezeu...”, ziceau ei. „Dumnezeu face minuni!”, răsuna în inima mea.

Mi s-a spus să nu fac avort, căci din cel mai nedorit copil, va ajunge preferatul familiei. Așa sunt acești copii. Toți copiii care trec prin aceste cazuri de avort ajung cei mai iubiți și ei schimbă lumea. Cu mâna pe inimă mărturisesc că fiul meu a ajuns iubirea familiei, a tuturor celor care voiau cândva să-l știe mort. Cei care m-au sprijinit în această perioadă mi-au spus să nu avortez, căci situația financiară precară se va îmbunătăți odată cu apariția acestui copil pe lume, deoarece toți copiii vin cu pâinea pregătită și nu numai. Acum cred asta. Toată sărăcia de atunci s-a transformat acum într-un trai decent. Îi ajutăm și pe alții uneori.

A fost greu, poate, la început, dar Dumnezeu a trimis în viața noastră oameni care ne ofereau hăinuțe, scutece, lapte praf, bănuți și altele asemenea acestora, încât am ajuns să mă minunez de cât de mult ajută Maica Domnului pe cea care dă voie unui copil să vină pe lume. Și nu doar eu am fost ajutată, ci și toți ai mei. Mama, tata, surorile, tuturor ne-au crescut veniturile. S-a simțit considerabil.

Mi se spunea cândva că avortul suprimă sentimentele frumoase ale femeii, transformând-o într-un cavou rece și dur, lipsit de gingășie. Diferența dintre mine, cea de acum și eu, cea de dinainte să fiu mamă, este vizibilă și clară. Sunt mult mai empatică, mai observatoare, mai gingașă, mai zâmbitoare, mai sensibilă. Am dobândit calități de femeie, calități care îmi lipseau în trecut. Și asta datorită nașterii și Milei lui Dumnezeu.

Fiul meu, David Emanuel, este astăzi un băiețel vesel și sănătos în vârstă de cinci ani și jumătate.

Nașterea lui nu doar că nu m-a împiedicat să îmi finalizez studiile, ci m-a ajutat și să-mi găsesc vocația, reprofilându-mă. M-am cercetat și mi-am descoperit talanții. Acum sunt educatoare – inclusiv educatoarea copilului meu. Înainte, am studiat economia. Mama ținuse morțiș să fiu pe partea cifrelor, dar eu, personal, nu am găsit niciodată plăcere în asta.

Pe tot parcursul scurtei mele perioade de graviditate, în afara conversațiilor și sprijinului concret primit de la cei pe care i-am menționat, am mai citit și nenumărate mărturii ale femeilor care trecuseră, ca și mine, printr-o criză de sarcină. Sora mea, Nadia Parmena, îmi dădea și ea cărți de informare. Îmi punea sub pernă câte una în fiecare dimineață.

Acesta este și motivul pentru care dau această mărturie: știu că poate salva, la rândul ei, vieți. Și s-a nimerit să o scriu chiar de ziua de nume a sorei mele, căci puțină lume știe că azi, 29 iulie, este prăznuit Sfântul Parmena.

Amintindu-mi tot ce am trăit și scriind această mărturie, am reușit să închei un capitol foarte dureros din viața mea. Le mulțumesc celor care mi-au fost alături în criza de sarcină. Acum, când am scris, am simțit că Dumnezeu a lucrat ceva minunat în sufletul meu, ca o eliberare, o mare ușurare. Mulțumesc că am acestă șansă să scriu public. Sper din tot sufletul că mărturia mea va ajuta și pe alții să aibă curaj să scrie și aceste mărturii să fie niște flori ale adevărului care vor salva florile vieții, care sunt mamele în criză de sarcină și copiii lor atât de vulnerabili, dar unici și de neînlocuit!

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.