Maria Ramona, 30, Suceava
Dumnezeu a vrut ca eu să trăiesc: De la un avort nereușit, o mulțime de oameni au învățat să iubească prin darul lui Dumnezeu
20 feb 2017
Dumnezeu chiar a vrut ca eu să trăiesc. Deși nimeni nu credea că poate supraviețui un copil care se naște „ștrangulat” de propriul cordon ombilical, acel ghem de om de culoare albastră s-a încăpățânat să trăiască.
Când ai 16 ani și viața ta a fost frumoasă, când ești alintată de bunici și nimic nu ți-a lipsit, normal că vrei să încerci să faci și tu ce fac cei mai mari, așa ca fapt de a fi rebelă (sau cel puțin așa s-a întâmplat).
Faptul că tatăl tău nu mai este prezent în viața ta, severitatea demult nu mai există, și atunci când mama lucrează ca tu să ai o viață în care să nu-ți lipsească nimic, tu nu prea vezi sacrificiile ei.
Uite așa te joci „de-a fi un om mare” și fără să vrei sau să știi te trezești că porți în pântece un prunc. Pentru primele luni ascunzi tot, mama nu vede, bunica nu prea are timp să se uite la tine, pentru că munca la țara îi grea. Și, când burtica începe să crească, tu o ascunzi cum poți mai bine, dar vine ziua în care vezi că nu mai poți ascunde nimic și așa decizi să fugi de acasă.
Spui mamei tale, care între timp a deschis ochii și s-a trezit că fetița ei mai are 3 luni și devine mămică, că tu nu renunți la copil. „Iubita” viitoare bunică vrea cu orice preț să scape de pacostea care îți va strica ție adolescența, e dispusă să te ducă la un doctor bun care să facă un avort și să omoare aceea „problema” care trăiește în pântecele tău de aproape 7 luni.
Dar așa nu a fost, Dumnezeu chiar a vrut ca eu să trăiesc. Deși nimeni nu credea că poate supraviețui un copil care se naște „ștrangulat” de propriul cordon ombilical, acel ghem de om de culoare albastră s-a încăpățânat să trăiască.
Totul acolo sus era scris, aveam să mă nasc între sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie și ziua Mariei Magdalena. Nu îi un caz că am moștenit ceva de la cei doi sfinți, așa cum nu este un caz că mai apoi la botez am primit și numele Maicii Domnului.
Nimeni nu mi-a spus dacă am fost dorită sau am fost un accident, știu doar că am fost dar binecuvântat.
M-au crescut bunicile (inclusiv aceea care mă vroia „moartă”), pe mama nu știu să o iubesc ca pe o mamă, tot timpul am văzut-o ca o soră, nu mă simt legată de ea din cauză că suntem una opusul alteia, m-a mințit când nu trebuia sa fiu mințită, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu a renunțat la mine. Știu câte sacrificii a făcut pentru mine și ceilalți 10 frați.
Mi-e milă de ea, a trecut de la faza „sunt un copil” la „voi fi mamă”, nu i-a fost ușor, nici fizic și nici mintal, nu era pregătită, dar nu a renunțat la mine.
Bunica (mama tatălui meu) m-a învățat să mă rog, ea m-a dus la biserică, tot ea mi-a spus să nu stau niciodată cu spatele la altar, de la ea știu să mulg vaca, să am grijă de mine și să lupt pentru mine în viață. Ea a rămas văduvă devreme, dar nu a renunțat niciodată la gospodăria sa, la animale și la tot ce a construit cu sudoare.
Când spun „bunica”, îmi vine în minte o femeie mică, dolofană, cu genunchii plecați, cu psaltirea și ceaslovul lângă ea. Niciodată nu am îndrăznit să o deranjez de acolo, dar o pândeam când se ruga.
Ea m-a învățat să fac Sfânta Cruce și să spun Crezul.
I-am încurcat multe ițe sau gheme în iernile friguroase acolo, din Moldova lui Ștefan cel Mare.
Îi semăn mult atât sufletește, cât și fizic, și acum, că Domnul a luat-o la El, sunt sigură că și de acolo încă îmi mai mângâie părul, încă se mai uită duios la mine.
Să știi, mamă, că eu te iubesc în felul meu…
Să știi, bunico, că nu am uitat de tine, nu am uitat ca eu sunt dar binecuvântat, așa cum nu uit locul tău în biserica satului.
Să fii mândră de mine și de tot ce m-ai învățat, am luat cu mine „totul” acolo, departe, unde sunt.
Dragi mame, lăsați pruncii să vină pe lume, că are Maica Domnului grija de ei! Dragi bunici, nu vă încăpățânați să ucideți pruncii care voi credeți că vor strica viața odraslelor voastre.
Voi nu știți ce ucideți!
De la un avort nereușit, la o mulțime de oameni care știu că au învățat să iubească prin darul lui Dumnezeu.
Doamne ajută!
Maria Ramona, 30 de ani, Suceava
Faptul că tatăl tău nu mai este prezent în viața ta, severitatea demult nu mai există, și atunci când mama lucrează ca tu să ai o viață în care să nu-ți lipsească nimic, tu nu prea vezi sacrificiile ei.
Uite așa te joci „de-a fi un om mare” și fără să vrei sau să știi te trezești că porți în pântece un prunc. Pentru primele luni ascunzi tot, mama nu vede, bunica nu prea are timp să se uite la tine, pentru că munca la țara îi grea. Și, când burtica începe să crească, tu o ascunzi cum poți mai bine, dar vine ziua în care vezi că nu mai poți ascunde nimic și așa decizi să fugi de acasă.
Spui mamei tale, care între timp a deschis ochii și s-a trezit că fetița ei mai are 3 luni și devine mămică, că tu nu renunți la copil. „Iubita” viitoare bunică vrea cu orice preț să scape de pacostea care îți va strica ție adolescența, e dispusă să te ducă la un doctor bun care să facă un avort și să omoare aceea „problema” care trăiește în pântecele tău de aproape 7 luni.
Dar așa nu a fost, Dumnezeu chiar a vrut ca eu să trăiesc. Deși nimeni nu credea că poate supraviețui un copil care se naște „ștrangulat” de propriul cordon ombilical, acel ghem de om de culoare albastră s-a încăpățânat să trăiască.
Totul acolo sus era scris, aveam să mă nasc între sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie și ziua Mariei Magdalena. Nu îi un caz că am moștenit ceva de la cei doi sfinți, așa cum nu este un caz că mai apoi la botez am primit și numele Maicii Domnului.
Nimeni nu mi-a spus dacă am fost dorită sau am fost un accident, știu doar că am fost dar binecuvântat.
M-au crescut bunicile (inclusiv aceea care mă vroia „moartă”), pe mama nu știu să o iubesc ca pe o mamă, tot timpul am văzut-o ca o soră, nu mă simt legată de ea din cauză că suntem una opusul alteia, m-a mințit când nu trebuia sa fiu mințită, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu a renunțat la mine. Știu câte sacrificii a făcut pentru mine și ceilalți 10 frați.
Mi-e milă de ea, a trecut de la faza „sunt un copil” la „voi fi mamă”, nu i-a fost ușor, nici fizic și nici mintal, nu era pregătită, dar nu a renunțat la mine.
Bunica (mama tatălui meu) m-a învățat să mă rog, ea m-a dus la biserică, tot ea mi-a spus să nu stau niciodată cu spatele la altar, de la ea știu să mulg vaca, să am grijă de mine și să lupt pentru mine în viață. Ea a rămas văduvă devreme, dar nu a renunțat niciodată la gospodăria sa, la animale și la tot ce a construit cu sudoare.
Când spun „bunica”, îmi vine în minte o femeie mică, dolofană, cu genunchii plecați, cu psaltirea și ceaslovul lângă ea. Niciodată nu am îndrăznit să o deranjez de acolo, dar o pândeam când se ruga.
Ea m-a învățat să fac Sfânta Cruce și să spun Crezul.
I-am încurcat multe ițe sau gheme în iernile friguroase acolo, din Moldova lui Ștefan cel Mare.
Îi semăn mult atât sufletește, cât și fizic, și acum, că Domnul a luat-o la El, sunt sigură că și de acolo încă îmi mai mângâie părul, încă se mai uită duios la mine.
Să știi, mamă, că eu te iubesc în felul meu…
Să știi, bunico, că nu am uitat de tine, nu am uitat ca eu sunt dar binecuvântat, așa cum nu uit locul tău în biserica satului.
Să fii mândră de mine și de tot ce m-ai învățat, am luat cu mine „totul” acolo, departe, unde sunt.
Dragi mame, lăsați pruncii să vină pe lume, că are Maica Domnului grija de ei! Dragi bunici, nu vă încăpățânați să ucideți pruncii care voi credeți că vor strica viața odraslelor voastre.
Voi nu știți ce ucideți!
De la un avort nereușit, la o mulțime de oameni care știu că au învățat să iubească prin darul lui Dumnezeu.
Doamne ajută!
Maria Ramona, 30 de ani, Suceava