Z.L. 40, Sembreville
Dacă va vrea Dumnezeu să ne mai dea copii, îi vom primi cu plăcere
16 nov 2017
Am trăit mai greu în perioada în care avortam copii, pe motiv că nu avem cu ce să-i creștem și ne era greu. Rana aceasta nu trece, sufletul zilnic se chinuie. Mă așteaptă trei copii acolo sus, în fața lui Dumnezeu să le dau explicații – de ce nu i-am născut, nu i-am strâns în brațe, nu i-am alăptat... Iartă-ne, Doamne!
Pe când aveam 2 copii, mi s-a întâmplat să citesc cărțile Părintelui Cleopa Ilie. Mă luase frica despre cum povestea părintele despre păcatul avortului. M-au impresionat cuvintele: „Câte avorturi ai, atâția copii să naști!” Canonul ținut cândva, parcă nu mă liniștise, așa că am decis, cu Dumnezeu înainte, să mai naștem măcar un copil. Părintele de la biserica rusă, cu care ne împrietenisem foarte repede, ne tot îndemna să facem al treilea copil. De la cel viclean ne veneau tot felul de gânduri, că doi copii mici sunt singuri acasă cu bunica și eu și soțul am venit în străinătate să facem ceva bani și să ne întoarcem acasă la copiii noștri, că nu e loc de altele.
A sosit însă ziua în care mi-am dat seama că sunt însărcinată. Imediat m-am apropiat de icoana Sfântului Nicolae și l-am rugat să-mi dea un băiețel care să semene cu fiul cel mare și să mă ajute Sfântul să fac om bun din el, promițând că îi voi pune numele Nicolae.
De cum au aflat de sarcina mea, rudele au început cu critica: „Dar voi nu știți de contraceptive? Dar voi știți că ați venit aici la muncă, nu la făcut copii?”
Am tot plâns la auzul acestor cuvinte, însă m-a mângâiat doamna preoteasă cu cuvintele: „Cel rău, când aude că se va naște un rob al lui Dumnezeu, i se face greață și insuflă celor apropiați gânduri de acest fel.”
A dat Dumnezeu și am născut un băiețel, Nicușor, dulce și cuminte. Pe când avea doi anișori, ne-am dat seama că acest copil e un dar de sus, că n-au fost deloc nopți nedormite cu el. Îl luam cu noi la biserică și abia lega două cuvinte, dar ne întreba: „Ne ducem la amin?”
Apoi ne-a mai dat Dumnezeu o fetiță, căreia i-am pus numele Ionela. Odată cu venirea ei pe lume, am primit în dar și acte, pe care până atunci nu le aveam, lucrând de ceva vreme la negru.
După Ionela, Dumnezeu ne-a mai dat un băiețel, Vladislav. Odată cu venirea lui pe lume, soțul a primit un loc de muncă stabil și reușisem să aducem la noi și pe copilașii mai mari, rămași în Moldova cu bunicii, pe care nu-i văzusem de 6 ani.
În sfârșit simțeam că mi se mai ușura din povara celor trei avorturi, pe care le regret nespus. Născusem cinci copii, și speram că mi se va liniști sufletul. Suferința mea cea mai mare se vedea când rămâneam singură cu pruncul; mă cuprindea o jale mare pentru copiii avortați și plângeam în hohote, cerându-mi iertare de la ei, că n-au avut parte de îmbrățișările mele, așa cum o au cei cinci frățiori ai lor.
A mai dat Dumnezeu să nasc o fetiță. Când am aflat că sunt însărcinată, am plâns, nu de fericire, ci din contră... Am avut obrăznicia de a mă apropia de icoana lui Iisus Hristos și să-I spun: „De ce îmi mai dai copii? Dă-Le celor care nu au, bunăoară surorii mele care are 36 de ani și nu are nici un copil.” Toată lumea de la biserică încerca să mă liniștească. Parcă îmi mai trecuse și la patru luni de sarcină, au început peripețiile. Într-o noapte mă trezisem cu hemoragie. Ne-am dus repede la Urgențe și cât am așteptat pe hol, eu și soțul ne rugam. Mai ales eu aveam remușcări. Mă sugruma conștiința.
Mi s-a făcut o ecografie să vedem dacă bebelușul e bine. Doamna doctor a fost puternic impresionată – cum copilul meu care nu avea degețele formate încă, fiind în dezvoltare, ne flutura mânuța, parcă voia să spună: „Bună! Sunt sănătoasă!”
Sfânta Împărtășanie a fost un medicament de mare ajutor pe durata tuturor sarcinilor. La sfârșitul săptămânii a 26-a, ne-am dus la Maternitate. Începuse travaliul. Am fost operată de urgență. S-a născut fetița noastră, Gabriela, de 890 de grame. L-am chemat pe scumpul nostru părinte Ciprian, să o boteze și să mă spovedesc lui, căci mă apăsa păcatul că-I reproșasem Mântuitorului că mi-a mai dat un copil pe care nu-l doream. Părintele s-a dus la secția de copii născuți prematur, a vorbit cu medicii, s-a întors la mine în salon și ne-a spus că nu o botezăm acum, că o vom boteza la mănăstire și i-a lăsat fetiței, în incubator, o iconiță cu Maica Domnului.
Timp de trei luni, zilnic, mă duceam la Gabriela, îi duceam lăpticul, o țineam în brațe și plângeam de rușine înaintea ei și a Domnului Iisus. Îmi era rușine că nu am vrut-o, iar ea, a fost puternică precum îi este îngerul păzitor Gavriil. Doamna doctor m-a văzut de multe ori cum plângeam și mi-a spus odată: „De ce plângi? Tu îți dai seama că un copil născut cu greutatea asta, 890 de grame, se naște cu malformații? Ba nu vede, ba nu aude.... Eu nu știu cine se roagă, cine o ajută, poate iconița din incubatorul ei, dar ea are toate organele perfecte și va fi o fetiță frumoasă, neținând seama de faptul că s-a născut cu doi dințișori în guriță.” Și zâmbind, doamna doctor a plecat la ale ei.
Fetița a fost botezată Gabița la mănăstirea din Vedrin. A fost multă lume să ne vadă. Părințelul nostru avea mari emoții. După ce a botezat-o, a spus că e prima dată când botează un suflețel așa micuț. Acum avem băiețel și fetiță de trei ori – Cristian și Iuliana, Nicolae și Ionela, Vladislav și Gabriela, iar dacă va vrea Dumnezeu să ne mai dea copii, îi vom primi cu plăcere. Îl rugăm numai să fie sănătoși, că bucuriile primite odată cu venirea lor pe lume sunt cu camionul, nu cu carul. Am trăit mai greu în perioada în care avortam copii, pe motiv că nu avem cu ce să-i creștem și ne era greu. Rana aceasta nu trece, sufletul zilnic se chinuie. Mă așteaptă trei copii acolo sus, în fața lui Dumnezeu să le dau explicații – de ce nu i-am născut, nu i-am strâns în brațe, nu i-am alăptat... Iartă-ne, Doamne!