Roxana P., 28, Alba
Simțeam că își doresc să trăiască
12 iun 2017
„Îmi visam copiii zi și noapte. Ba sănătoși, ba bolnavi... ba în întuneric, de nu puteam să le văd fețele, ba cu lumină puternică, de nici așa nu deslușeam nimic. Știam doar că îi visez pe ei. Simțeam că își doresc să trăiască”
Dragilor, e prima dată când îmi spun povestea! De fapt, nu e povestea mea, ci a copiilor mei și a sfântului nostru de suflet, Sfântul Efrem. O să încep prin a spune că inima îmi tresare de fiecare dată când îi vorbesc sfântului. Ori pentru mulțumire, ori pentru ajutor.
Acum, povestea.
Și uite cum ne-a ajutat când eram la răscruce de drumuri. Eram însărcinată cu gemeni (11 săptămâni), când niște analize (nu are rost să detaliez) care nu ieșiseră deloc bine ne puneau în situația de a alege între a renunța la inimile ce dădeau să înflorească în mine, sau a le păstra, cu riscul apariției unor malformații. Atunci, o măicuță i-a spus mamei mele de Sfântul Efrem. Am început să citesc despre el și să mă rog lui pentru a ne îndruma pe calea cea dreaptă.
Nu puteam să concep că Dumnezeu m-a înzestrat cu doi copii, pentru ca, la așa scurt timp de la aflarea minunatei vești, să îi pierd. Cel puțin asta arătau analizele. Era înainte de Sfintele Paști. A doua zi de Paști, urmând să mergem la Cluj, pentru repetarea analizelor și pentru a discuta cu doi specialiști în problema respectivă. Nu renunțam atât de ușor. Nu. Însă ni se spusese că nu mai există nici un viitor ...sau cel puțin nu unul bun, dacă decideam să îi păstrez. În sufletul meu se ducea o imensă lupta. Mama plângea alături de mine, tata nu mai era om, plutea și nu făcea altceva decât să stea cu capul în pământ.
Soțul nu mai știa încotro să o apuce și nu se putea împăca cu ideea de a renunța la fericirea aceea. Eu încă speram, deși familia mea era oarecum resemnată. Vă spun sincer, am avut un singur moment în care m-am gândit: „Dacă trebuie să renunț la ei, măcar să pot avea alții”. Cred că a durat preț de câteva minute acest gând. Apoi mi-am spus că, indiferent ce se va întâmpla, voi păstra sarcina. Dacă Dumnezeu are așa o cruce de dus, pentru mine înseamnă că o merit și nu am decât să mă supun.
Toate astea se întâmplau înainte de Sfintele Paști, care picau de 1 Mai. Am ajuns la Cluj într-un final, unde am repetat analizele respective plus, la cerința unei doamne doctor care venise șef de laborator de la București la Cluj, încă vreo câteva, de care nu auzisem până atunci. În prima zi, când am ieșit din cabinetul doamnei doctor, nu mi-a rămas decât un gând în minte: „Doamne, facă-se voia ta! Doamne, iartă-mă pe mine, păcătoasa, și ajută-mă!”.
Doamna doctor ne-a zis așa: „Dacă analizele vor arăta ca și acestea cu care veniți, sunt șanse de 90% să nu îi puteți păstra”. Pentru ei era atât de simplu! „Sunteți tineri și veți face alții. Mâine recoltăm din nou, se va trimite la București proba pentru analizele de specialitate. Dacă acestea ies cât de cât în limite, poate vă dau voie să păstrați sarcina”. Îmi sună și acum în minte: „Vă dau voie”... O uram la acel moment , pentru că nu înțelegea suferința mea... a noastră.
Fiind dimineață, aveam de așteptat până după ora 13:00 pentru rezultatele din acea zi. Lângă spital am văzut o bisericuță și i-am spus soțului că vreau să intru. Simțeam nevoia să stau acolo până mergeam după rezultate. A intrat alături de mine. Biserica era goală. Am văzut preotul și un om ce părea a fi de-al bisericii. M-am bucurat, căci voiam să plâng. M-am pus în genunchi și am izbucnit în plâns. Nu știam dacă de frică, de ciudă, sau de neputința și mizeria pe care o simțeam asupra mea. „Doamne, luminează-mă să nu cârtesc împotriva ta... nu am dreptul să judec drumul meu, dat de Tine”.
În timp ce îmi făceam mustrări de conștiință, preotul a venit către mine și mi-a spus: „Să știi că vin aici atât de mulți oameni necăjiți, care se roagă pentru cei dragi, aflați în suferință. Nu plânge, roagă-te pentru cei iubiți și Dumnezeu va ajuta”.
Atunci mi-am dat seama cât de slabă sunt. Am scos cartea cu acatistele Sfântului Efrem cel Nou și am început să citesc plângând și rugându-mă nu pentru mine, așa cum zisese preotul. Oamenii se rugau pentru cei aflați în suferință. Așa că m-am rugat pentru copiii mei, nenăscuți încă. Pentru ca Sfântul să facă o minune pentru ei, eu, păcătoasa nu merit. Micuții mei nu aveau decât câteva săptămâni și simțeam că își doresc să trăiască. M-am rugat mult în acele ore Sfântului Efrem, cerșind o fărâmă din bunătatea lui. Aveam nevoie să aud de la medic că există un strop de speranță ca ei să fie bine, sănătoși.
Am luat în final rezultatele analizelor. Nu erau bune, dar cel puțin valorile nu ne șocau. Doctorița a fost rezervată totuși, spunându-ne ca peste două zile, poate chiar trei, să ne reîntoarcem pentru a vedea ce primim de la București. Apoi ea și șefa de laborator se vor consulta între ele, urmând să ne dea un răspuns. Ei bine, nu mai știu dacă am dormit zilele acelea, pentru că îmi visam copiii zi și noapte. Ba sănătoși, ba bolnavi... ba în întuneric, de nu puteam să le văd fețele, ba cu lumina puternică, de nici așa nu deslușeam nimic. Știam doar că îi visez pe ei.
A doua seară i-am cerut soțului să mă duc la catedrala din Alba Iulia. Am rămas acolo preț de o oră, timp în care am făcut în gând, convinsă că Sfântul Efrem mă auzea și mă va ajuta, promisiunea că, dacă îmi va lăsa copiii să se nască sănătoși, îi voi numi EFREM și/sau EFREMIA (încă nu știam că avem fetiță și băiat).
Ajutorul Sfântului Efrem ne-a întărit credința exact pe data de 5 mai, după Paști, când am primit acordul din partea doamnei doctor să duc sarcina până la final, urmând totuși un tratament. Acesta nu avea să afecteze copiii.
Am înțeles atunci câteva lucruri. Că trebuie să mă încred în Dumnezeu zi și noapte, minut și secundă. Că oamenii ar trebui să se roage pentru cei iubiți mai mult decât pentru ei înșiși. Că Sfântul nostru de suflet ne-a luat în brațele sale și nu ne va da drumul niciodată. Că minunile există, dar poate că meritam să ajungem până la marginea prăpastiei și, înainte de a cădea, să fim salvați.
Pe data de 7 noiembrie 2017, copiii mei au împlinit un an. Efrem și Efremia
Material preluat cu acceptul autoarei de pe grupul de Facebook Antiparenting
Acum, povestea.
Și uite cum ne-a ajutat când eram la răscruce de drumuri. Eram însărcinată cu gemeni (11 săptămâni), când niște analize (nu are rost să detaliez) care nu ieșiseră deloc bine ne puneau în situația de a alege între a renunța la inimile ce dădeau să înflorească în mine, sau a le păstra, cu riscul apariției unor malformații. Atunci, o măicuță i-a spus mamei mele de Sfântul Efrem. Am început să citesc despre el și să mă rog lui pentru a ne îndruma pe calea cea dreaptă.
Nu puteam să concep că Dumnezeu m-a înzestrat cu doi copii, pentru ca, la așa scurt timp de la aflarea minunatei vești, să îi pierd. Cel puțin asta arătau analizele. Era înainte de Sfintele Paști. A doua zi de Paști, urmând să mergem la Cluj, pentru repetarea analizelor și pentru a discuta cu doi specialiști în problema respectivă. Nu renunțam atât de ușor. Nu. Însă ni se spusese că nu mai există nici un viitor ...sau cel puțin nu unul bun, dacă decideam să îi păstrez. În sufletul meu se ducea o imensă lupta. Mama plângea alături de mine, tata nu mai era om, plutea și nu făcea altceva decât să stea cu capul în pământ.
Soțul nu mai știa încotro să o apuce și nu se putea împăca cu ideea de a renunța la fericirea aceea. Eu încă speram, deși familia mea era oarecum resemnată. Vă spun sincer, am avut un singur moment în care m-am gândit: „Dacă trebuie să renunț la ei, măcar să pot avea alții”. Cred că a durat preț de câteva minute acest gând. Apoi mi-am spus că, indiferent ce se va întâmpla, voi păstra sarcina. Dacă Dumnezeu are așa o cruce de dus, pentru mine înseamnă că o merit și nu am decât să mă supun.
Toate astea se întâmplau înainte de Sfintele Paști, care picau de 1 Mai. Am ajuns la Cluj într-un final, unde am repetat analizele respective plus, la cerința unei doamne doctor care venise șef de laborator de la București la Cluj, încă vreo câteva, de care nu auzisem până atunci. În prima zi, când am ieșit din cabinetul doamnei doctor, nu mi-a rămas decât un gând în minte: „Doamne, facă-se voia ta! Doamne, iartă-mă pe mine, păcătoasa, și ajută-mă!”.
Doamna doctor ne-a zis așa: „Dacă analizele vor arăta ca și acestea cu care veniți, sunt șanse de 90% să nu îi puteți păstra”. Pentru ei era atât de simplu! „Sunteți tineri și veți face alții. Mâine recoltăm din nou, se va trimite la București proba pentru analizele de specialitate. Dacă acestea ies cât de cât în limite, poate vă dau voie să păstrați sarcina”. Îmi sună și acum în minte: „Vă dau voie”... O uram la acel moment , pentru că nu înțelegea suferința mea... a noastră.
Fiind dimineață, aveam de așteptat până după ora 13:00 pentru rezultatele din acea zi. Lângă spital am văzut o bisericuță și i-am spus soțului că vreau să intru. Simțeam nevoia să stau acolo până mergeam după rezultate. A intrat alături de mine. Biserica era goală. Am văzut preotul și un om ce părea a fi de-al bisericii. M-am bucurat, căci voiam să plâng. M-am pus în genunchi și am izbucnit în plâns. Nu știam dacă de frică, de ciudă, sau de neputința și mizeria pe care o simțeam asupra mea. „Doamne, luminează-mă să nu cârtesc împotriva ta... nu am dreptul să judec drumul meu, dat de Tine”.
În timp ce îmi făceam mustrări de conștiință, preotul a venit către mine și mi-a spus: „Să știi că vin aici atât de mulți oameni necăjiți, care se roagă pentru cei dragi, aflați în suferință. Nu plânge, roagă-te pentru cei iubiți și Dumnezeu va ajuta”.
Atunci mi-am dat seama cât de slabă sunt. Am scos cartea cu acatistele Sfântului Efrem cel Nou și am început să citesc plângând și rugându-mă nu pentru mine, așa cum zisese preotul. Oamenii se rugau pentru cei aflați în suferință. Așa că m-am rugat pentru copiii mei, nenăscuți încă. Pentru ca Sfântul să facă o minune pentru ei, eu, păcătoasa nu merit. Micuții mei nu aveau decât câteva săptămâni și simțeam că își doresc să trăiască. M-am rugat mult în acele ore Sfântului Efrem, cerșind o fărâmă din bunătatea lui. Aveam nevoie să aud de la medic că există un strop de speranță ca ei să fie bine, sănătoși.
Am luat în final rezultatele analizelor. Nu erau bune, dar cel puțin valorile nu ne șocau. Doctorița a fost rezervată totuși, spunându-ne ca peste două zile, poate chiar trei, să ne reîntoarcem pentru a vedea ce primim de la București. Apoi ea și șefa de laborator se vor consulta între ele, urmând să ne dea un răspuns. Ei bine, nu mai știu dacă am dormit zilele acelea, pentru că îmi visam copiii zi și noapte. Ba sănătoși, ba bolnavi... ba în întuneric, de nu puteam să le văd fețele, ba cu lumina puternică, de nici așa nu deslușeam nimic. Știam doar că îi visez pe ei.
A doua seară i-am cerut soțului să mă duc la catedrala din Alba Iulia. Am rămas acolo preț de o oră, timp în care am făcut în gând, convinsă că Sfântul Efrem mă auzea și mă va ajuta, promisiunea că, dacă îmi va lăsa copiii să se nască sănătoși, îi voi numi EFREM și/sau EFREMIA (încă nu știam că avem fetiță și băiat).
Ajutorul Sfântului Efrem ne-a întărit credința exact pe data de 5 mai, după Paști, când am primit acordul din partea doamnei doctor să duc sarcina până la final, urmând totuși un tratament. Acesta nu avea să afecteze copiii.
Am înțeles atunci câteva lucruri. Că trebuie să mă încred în Dumnezeu zi și noapte, minut și secundă. Că oamenii ar trebui să se roage pentru cei iubiți mai mult decât pentru ei înșiși. Că Sfântul nostru de suflet ne-a luat în brațele sale și nu ne va da drumul niciodată. Că minunile există, dar poate că meritam să ajungem până la marginea prăpastiei și, înainte de a cădea, să fim salvați.
Pe data de 7 noiembrie 2017, copiii mei au împlinit un an. Efrem și Efremia
Material preluat cu acceptul autoarei de pe grupul de Facebook Antiparenting