Mariana, 44 ani, București
Să fii mamă înseamnă să pui copiii înaintea ta
14 feb 2016
Făceam multe injecții. Făcusem noduli la fund de la atâtea injecții. La fiecare sarcină am făcut injecții. Aveam iminență de avort. Puteam să pierd oricând copiii. Mi-au zis și doctorii că pot să fac avort, dacă vreau, pentru că e simplu la mine. Până și la al doilea copil mi-au zis că îmi fac avort, că e simplu, pe motive medicale, chiar și la 6 luni...
Mă uitam la coadă și vedeam că erau femei care nici măcar nu știau ce e acela avort. Era o coadă la avortat...
Am crescut într-un mediu oarecum toxic pentru un copil. Mama mea nu era un exemplu prea bun de urmat și nu intenționam să îi calc pe urme. Îmi promisesem în sinea mea că o să fiu altfel și decât fetele cu care mai ieșeam, pe atunci numindu-le „prietene”.
Povestea mea începe de pe la 19 ani, când lucram la o brutărie. Costel lucra ca portar la o fabrică lângă care vindeam și eu covrigi. Mă ochise și le spunea prietenilor lui pe atunci, când se uita la mine: „Cu fata asta am să mă însor!” Și, după două săptămâni, m-a și luat de nevastă. Bineînțeles, nu știa nimeni și chiar au avut parte de o surpriză toți când am trimis invitațiile la nuntă.
Eu, la vremea respectivă, vorbeam cu un alt băiat. El era în armată. L-am sunat și i-am zis simplu: „M-am măritat!” Mi-a zis clar că sunt nebună! Eram prieteni, venea la mine și eu n-am vrut „să se meargă prea departe”, așa cum se aștepta și cerea el. La un moment dat, mi-a zis că regretă că „nu a făcut nimic cu mine” pentru că așa știa sigur că nu mă mai mărit.
A fost o nuntă cu mare fast și s-a adunat o grămadă de lume. 29 februarie 1992. Era o vreme superbă afară. S-au simțit cu toții foarte bine, se vedea după modul în care făcuseră hora. Se auzea muzică și nu știa nimeni cine s-a măritat. Au ieșit toți din bloc și se uitau la noi ca la felu' doi.
Rochia mea de mireasă a fost perfectă din prima. Am intrat în magazin și am ieșit direct cu ea.
Am locuit o perioadă la țară, cu chirie, pentru că n-am vrut să stăm nici cu socrii, nici cu mama mea. La 20 de ani a venit și primul nostru copil, o fetiță. La 22 al doilea, la 24 al treilea și la 27 al patrulea. Eram extrem de slabă, nu puteam să port sarcinile și făceam injecții cu hormoni.
Pe fetiță era s-o pierd dintr-o simplă poftă de piftie.
Cu al doilea copil am stat 2 luni în spital. Începuse într-o noapte să mă doară foarte tare burta. Am mers la spital și făceam foarte multe tratamente hormonale. N-aveam speranțe că avea șanse mari să trăiască. Medicul îmi calcula pe calendar și îmi zicea așa: „Tu trebuie să ții copilul până la data de cutare. Dacă trece de data aceasta, o să trăiască, dacă nu, nu va trăi.” Zicea că nu se închidea colul uterin. Aveam un doctor foarte bun. Mă duceam la el cu brânză. Eram amărâtă rău, n-aveam nici bani... Nu puteam nici să mănânc. Mi-era foarte rău.
La un moment dat, medicul mi-a zis ceva ce n-am să uit. Mi-a zis: „Auzi, tu, Mariană! Femeile astea stau aici la rând să facă avort... Dacă ar auzi pentru ce te zbați tu...” Mă aprecia pentru că voiam cu orice preț să păstrez sarcina. Mă duceam la control din trei în trei săptămâni. Și fata n-aveam cu cine s-o las acasă. O luam cu mine și stătea în mașină. Atunci mi-a dat un tratament ca să nu mă mai doară burta. Specificase să-l ascult întocmai, ca să pot duce sarcina cu bine până la capăt. Am luat pastile și la două noaptea. Făceam multe injecții. Făcusem noduli la fund de la atâtea injecții. La fiecare sarcină am făcut injecții. Aveam iminență de avort. Puteam să pierd oricând copiii. Mi-au zis și doctorii că pot să fac avort, dacă vreau, pentru că e simplu la mine. Până și la al doilea copil mi-au zis că îmi fac avort, că e simplu, pe motive medicale, chiar și la 6 luni...
Mă uitam la coadă și vedeam că erau femei care nici măcar nu știau ce e acela avort. Era o coadă la avortat...
După aceea s-a stricat vremea. Era periculos să mă deplasez la spital. Nu aveam voie deloc să fac efort. Atunci a învățat soțul meu să facă injecții.
Locuiam într-o casă foarte modestă, n-aveam nici lumină, nici apă, nimic n-aveam… aveam anumite ore la care se făceau injecțiile. Eu eram foarte sensibilă. Și la frig, și la alimentație. După nașteri nu mai aveam nimic. Toți copiii au fost născuți la termen. Cu bine.
Ne-am mutat la București, la sugestia doamnei învățătoare a fiicei mele. Văzuse ea în fiica mea ceva și mi-a zis că nivelul acolo nu corespundea cu nevoile ei, că e fată deșteaptă și nu-i vede un viitor meritat acolo. Așa că, datorită unor rude, am reușit să găsim o casă și să purtăm copiii la școală. Soțul s-a angajat. Făcusem un pact: eu am grijă de gospodărie, el aduce banii în casă. Și așa decurg lucrurile de 24 de ani în familia noastră.
Când aveam 35 de ani, m-am îmbolnăvit de cancer mamar. La început au fost doar noduli, tumori benigne în cazul ambilor sâni. La o lună, mi-au zis că la stângul e malign. Am început chimioterapia și după aceea mi l-au extirpat. Și am scos sânul cu totul. Mai trebuia să vină o analiză, cum că a lucrat chimioterapia, că radioterapie n-am vrut să fac. Mi-era foarte greu, nu puteam să folosesc mâna... M-am tuns, că părul devenise aproape imposibil de descurcat...
Dar m-am vindecat, după spusele medicilor. Fac analize periodic, totuși, că nu vorbim despre o răceală aici. La vindecarea mea țin să cred că au ajutat cel mai mult rugăciunile. Fiica mea mergea frecvent la o mănăstire și cred că și faptele ei bune au avut o contribuție majoră.
La început, când aflasem că sunt bolnavă de cancer, am plâns două săptămâni încontinuu. Eram stăpânită de frică și groază de chimioterapie.
Când deschideam ochii, de fiecare dată mă bântuia același gând: „Am cancer! Ce să fac!?” S-au purtat urât și prin spital și la un moment dat chiar mi-a zis un medic: „Ai auzit că Angelina Jolie și-a tăiat sânii și ai venit și tu să faci la fel?” Mi s-au interzis multe alimente. Dar nu depind de asta. La un moment dat mi-a zis fiica mea că se roagă foarte multă lume pentru mine și că o să fie totul bine. Și atunci am început să mă schimb.
Am avut o viață destul de grea. Am stat șapte ani fără apă și fără curent în câmp. Fata ține minte. Băieții sunt puțin mai ignoranți, că nu prea au simțit lipsurile, erau mici când ne-am mutat... Dar niciodată nu mi-am făcut griji că n-o să am cu ce să-i cresc sau că nu am ce să le ofer. Ne-am luptat și le-am oferit cât de cât un viitor.
Dumnezeu a lucrat și ne-a purtat de grijă. Să fii mamă înseamnă să nu fii egoistă. Să te zbați și să pui copiii înaintea ta. Că, dacă era, rămâneam acolo, la țară, unde n-aveam nici măcar apă. Dar ne-am gândit că vrem să facem din copiii noștri oameni. Acum, fata termină o facultate importantă și se zbate pentru viața copiilor nenăscuți, fiind președinta unei asociații. Băiatul cel mare are un loc de muncă bine plătit, ceilalți doi urmează liceul și ajută și ei cu ce pot prin casă și pe frații lor. Nu ascult răutățile vecinilor, pentru că știu destul de bine cum i-am crescut. Au scăpări, ca orice copii, dar nu e nimeni perfect.
Țin să cred că ei au fost cei care m-au salvat. Și rugăciunile oamenilor lui Dumnezeu, de la mănăstirea la care tot merge fiica mea.