Marina, 24, Prahova
Durerea din sufletul meu cred c-a ajuns și la copil
18 feb 2016
Până să nasc, mi-a fost foarte greu. Durerea din sufletul meu cred c-a ajuns și la copil. Toate necazurile astea l-au deranjat și pe el în burtă, că s-a cam grăbit să iasă, cred că nu mai suporta nici el cum eram… Dacă mai amânam plecarea de acasă, puteau să se întâmple multe cu noi. Nu că ne făcea altcineva ceva, ci din cauza mea, că gândeam foarte urât.
Mă prezint ca fiind MAMĂ. Aveam 19 ani când m-am măritat, am rămas gravidă la 20 și acum am aproape 24 de ani.
Am un băiețel de o lună jumătate, Nicolas. A venit pe lume acum, în 2016, de Bobotează, și a venit la 7 luni, deci este născut prematur. Trebuia să îl nasc abia acum, prin martie, dar, s-a cam grăbit. Mai are un frățior pe nume Carlos, de 4 ani, care locuiește la soacra mea. E în plasament la ea. Nu c-aș fi vrut…
După ce l-am născut pe Carlos, am prins un contract de muncă prin Spania și el s-a învățat cu mamaia lui și pe mine nu prea mă mai cunoștea. Nu prea l-am putut apropia de mine. De anul trecut m-am despărțit și de tatăl lor. Lui îi cam plăcea să se distreze, nu prea era cu casa.
Când eram însărcinată cu Nicolas, soțul mi-a adus în casă o altă femeie. Nu am mai rezistat. Eram și așa slabă și plângăcioasă din cauza sarcinii și am ales să plec. Am suferit enorm, căci îl iubeam foarte mult. Am fost nevoită să îmi las și copilul cel mare cu soacra mea, că nu mă mai recunoștea, și să plec așa, în situația în care eram din casa în care mă obișnuisem și în care sperasem să trăiesc toată viața. Mama-soacră mi-era alături, dar ce folos că fata aceea oricum intra și ieșea când voia din casă.
Înainte să se întâmple astea, mă mai anunțau vecinii de câte una-alta. Dar, deși erau atâtea semne, eu nu puteam să-l văd decât cu ochi de iubire pe bărbatul care își bătea oarecum joc de locul meu ca soție în casă. Iubea copiii și nu mi-a cerut niciodată să renunț la sarcină. Se preocupa oarecum de nevoile copilului mai mare și părea că îi pasă și de cel din burtică, dar toate suferințele astea mă duceau pe mine la niște gânduri atât de urâte… Mă gândisem chiar că nici nu merită să trăiesc.
Am găsit pe cineva în sat să mă ajute să plec. Și, cu inima bucăți, am venit aici, în Prahova. Am vrut să iau și băiețelul mai mare cu mine, dar n-a vrut să vină. Îl crește mamaia. Pot să merg și în vizită să îl văd, să îi mai duc câte ceva, dar nu îl pot dezlipi de ea. Așa s-a obișnuit.
Până să nasc, mi-a fost foarte greu. Durerea din sufletul meu cred c-a ajuns și la copil. Toate necazurile astea l-au deranjat și pe el în burtă, că s-a cam grăbit să iasă, cred că nu mai suporta nici el cum eram… Dacă mai amânam plecarea de acasă, puteau să se întâmple multe cu noi. Nu că ne făcea altcineva ceva, ci din cauza mea, că gândeam foarte urât.
Dar m-am răcit foarte repede de bărbatul meu. Pe cât de mult îl iubeam la început, n-am mai putut să ofer dragostea pentru amândoi. Bine că am plecat…
Eram în luna a șasea de sarcină când am plecat. I-am zis de mai multe ori că urmează să plec, dar nu mă lăsa. Până a adus-o pe fata aia și atunci chiar am zis: „Gata!” Am născut și m-am simțit mai bine după aceea. Doar eu. Copilașul mi-a stat prin spital o lună, că nu respira bine. Nu avea plămânii dezvoltați. Și acum mai are ceva probleme, dar, sper să își revină după ce o să fie botezat. Nu e pe numele soțului. Bărbatul care m-a ajutat în perioada aceasta l-a trecut pe numele lui. Ține foarte mult la noi… Ne sprijină cu ce poate și el.
Sunt mulțumită, căci mi-a dat Dumnezeu șansa să îmi încep o nouă viață, oarecum. Regret nespus momentul în care m-am gândit numai la mine și nu m-am gândit și la copilașul din burtă. Dar, bine că am avut ocazia să plec la timp. Că plătea un suflețel nevinovat păcatele altcuiva, dacă făceam eu vreo prostie.
Acum cred că toate astea le trage din cauza mea. Dorm cu frica-n sân că oricând i se poate opri suflarea și poate păți ceva, pentru că problema la plămâni încă există. N-aș putea să îl mai pierd și pe el!
Mă doare încă lipsa celuilalt copil, că e parte din mine, din sufletul meu. Mă uit în lacrimi la filmările cu el, că mi se face dor… Mă gândesc că totuși are grijă mamaia de el. Poate cu timpul, o să mă accepte ca mamă. Dar mă bucur că îl am măcar pe Nicolas, fericirea mea. Și e născut în zi de mare sărbătoare, deci știu că îl iubește Dumnezeu foarte mult și cred că o să fie totul bine cu el.
Am un băiețel de o lună jumătate, Nicolas. A venit pe lume acum, în 2016, de Bobotează, și a venit la 7 luni, deci este născut prematur. Trebuia să îl nasc abia acum, prin martie, dar, s-a cam grăbit. Mai are un frățior pe nume Carlos, de 4 ani, care locuiește la soacra mea. E în plasament la ea. Nu c-aș fi vrut…
După ce l-am născut pe Carlos, am prins un contract de muncă prin Spania și el s-a învățat cu mamaia lui și pe mine nu prea mă mai cunoștea. Nu prea l-am putut apropia de mine. De anul trecut m-am despărțit și de tatăl lor. Lui îi cam plăcea să se distreze, nu prea era cu casa.
Când eram însărcinată cu Nicolas, soțul mi-a adus în casă o altă femeie. Nu am mai rezistat. Eram și așa slabă și plângăcioasă din cauza sarcinii și am ales să plec. Am suferit enorm, căci îl iubeam foarte mult. Am fost nevoită să îmi las și copilul cel mare cu soacra mea, că nu mă mai recunoștea, și să plec așa, în situația în care eram din casa în care mă obișnuisem și în care sperasem să trăiesc toată viața. Mama-soacră mi-era alături, dar ce folos că fata aceea oricum intra și ieșea când voia din casă.
Înainte să se întâmple astea, mă mai anunțau vecinii de câte una-alta. Dar, deși erau atâtea semne, eu nu puteam să-l văd decât cu ochi de iubire pe bărbatul care își bătea oarecum joc de locul meu ca soție în casă. Iubea copiii și nu mi-a cerut niciodată să renunț la sarcină. Se preocupa oarecum de nevoile copilului mai mare și părea că îi pasă și de cel din burtică, dar toate suferințele astea mă duceau pe mine la niște gânduri atât de urâte… Mă gândisem chiar că nici nu merită să trăiesc.
Am găsit pe cineva în sat să mă ajute să plec. Și, cu inima bucăți, am venit aici, în Prahova. Am vrut să iau și băiețelul mai mare cu mine, dar n-a vrut să vină. Îl crește mamaia. Pot să merg și în vizită să îl văd, să îi mai duc câte ceva, dar nu îl pot dezlipi de ea. Așa s-a obișnuit.
Până să nasc, mi-a fost foarte greu. Durerea din sufletul meu cred c-a ajuns și la copil. Toate necazurile astea l-au deranjat și pe el în burtă, că s-a cam grăbit să iasă, cred că nu mai suporta nici el cum eram… Dacă mai amânam plecarea de acasă, puteau să se întâmple multe cu noi. Nu că ne făcea altcineva ceva, ci din cauza mea, că gândeam foarte urât.
Dar m-am răcit foarte repede de bărbatul meu. Pe cât de mult îl iubeam la început, n-am mai putut să ofer dragostea pentru amândoi. Bine că am plecat…
Eram în luna a șasea de sarcină când am plecat. I-am zis de mai multe ori că urmează să plec, dar nu mă lăsa. Până a adus-o pe fata aia și atunci chiar am zis: „Gata!” Am născut și m-am simțit mai bine după aceea. Doar eu. Copilașul mi-a stat prin spital o lună, că nu respira bine. Nu avea plămânii dezvoltați. Și acum mai are ceva probleme, dar, sper să își revină după ce o să fie botezat. Nu e pe numele soțului. Bărbatul care m-a ajutat în perioada aceasta l-a trecut pe numele lui. Ține foarte mult la noi… Ne sprijină cu ce poate și el.
Sunt mulțumită, căci mi-a dat Dumnezeu șansa să îmi încep o nouă viață, oarecum. Regret nespus momentul în care m-am gândit numai la mine și nu m-am gândit și la copilașul din burtă. Dar, bine că am avut ocazia să plec la timp. Că plătea un suflețel nevinovat păcatele altcuiva, dacă făceam eu vreo prostie.
Acum cred că toate astea le trage din cauza mea. Dorm cu frica-n sân că oricând i se poate opri suflarea și poate păți ceva, pentru că problema la plămâni încă există. N-aș putea să îl mai pierd și pe el!
Mă doare încă lipsa celuilalt copil, că e parte din mine, din sufletul meu. Mă uit în lacrimi la filmările cu el, că mi se face dor… Mă gândesc că totuși are grijă mamaia de el. Poate cu timpul, o să mă accepte ca mamă. Dar mă bucur că îl am măcar pe Nicolas, fericirea mea. Și e născut în zi de mare sărbătoare, deci știu că îl iubește Dumnezeu foarte mult și cred că o să fie totul bine cu el.